Colorarea este rezultatul unei senzatii optice perceputa de ochi. Aceasta senzatie este provocata de catre radiatiile luminoase de diferite lungimi de unda. Pictorii insa , atunci cand vorbesc despre culoare se gandesc nu doar la aspect ci si la materialul colorant.

Culori acrilice Winsor & Newton Galeria. Alege din cea mai mare varietate de vopsele acrilice la www.colorit.ro

Pigmentii insotiti de un liant formeaza culoarea sau vopseaua. Aceasta, aplicata pe o suprafata, formeaza prin uscare o pelicula colorata. Spre deosebire de culori (vopsele), colorantii sunt substante naturale sau sintetice solubile in alte lichide, impreuna cu care formeaza solutii colorate penetrante.

Oamenii primitivi, in dorinta de a venera zei sau de a decora obiectele din jurul sau, foloseau doar cateva culori cum ar fi: albul de creta, galbenul si rosu de pamant sau negrul de carbune, materiale naturale pe care le avea la indemana. Mai tarziu egiptenii au inceput sa foloseasca oxizi metalici sau plante fierte penstru colorarea tesaturilor. Fixarea culorilor se facea cu ajutorul unei gume care le dadea si stralucire. La final culorile erau acoperite cu un strat de ceara care avea rol izolant si care le pastra stralucirea. Acestia mai foloseau: alb de var si de creta, ocru natural, ocru ars, cinabru, pamant verde, albastru lazulit si negru de fum. Din paleta coloristica lipsea violetul.

Pictorii greci foloseau in sec. IV a Hr. doar 4 culori, asemeni omului primitiv, culori cu care bizantinii reuseau sa obtina carnatia.

Pe la inceputul secolului XVII au inceput sa apara culorile pe baza de pigmenti sintetici, urmarindu-se mai mult stralucirea decat rezistenta lor in timp. Drept dovada descoperirea anilinei in 1850 care era extrasa din petrol sa dovedit a fi o adevarata catastrofa pentru pictura, aceasta tentand multi producatori sa fabrice culori intr-o paleta de nuante foarte diversa, netinand seama insa de rezistenta redusa in timp a acestora. Cu trecerea timpului insa, pictorii le testau si le eliminau de pe paleta lor, acestia ajungand sa se teama de orice fel de produs nou. Astfel de exemplu din cauza galbenului de crom care are anumite defecte acestia se fereau si de verdele de crom, care este una din cele mai bune substante colorante. De aceea este foarte importanta cunoasterea compozitiei chimice a culorilor pe care le folosim. Un pictor mai trebuie sa stie care din culori sunt stabile la lumina, care se usuca repede si care incet si care se combina fara a produce reactii chimice nedorite.

Icoana in culori tempera

Tempera (sau tempera pe baza de ou) este un tip de culoare pentru pictura cunoscut din cele mai vechi timpuri, aceasta fiind folosita la pictura pe lemn si la manuscrisele iluminismului. In timp acest tip de culoare a fost in mare parte inlocuit de culorile de ulei. Tempera  ramane insa mediul cel mai folosit pentru pictarea icoanelor bizantine. Este o culoare compusa din amestecul pigmentului cu galbenus de ou. La ora actuala, termenul tempera mai este atribuit si culorilor poster, care sunt defapt o forma de guase si nu au nici o legatura cu adevarata tempera pe baza de ou.

Oricine poate observa atunci cand spala vasele ca galbenusul de ou se usuca repede si este foarte greu de inlaturat. Tempera se prepara din pigmenti macinati manual amestecati cu galbenus de ou, amestec la care se mai adauga si alte materiale, cum ar fi: miere de albine, apa, lapte(sub forma de caseina) si o varietate de rasini vegetale. Multe din portretele mumiei Fayum au fost realizate in tempera, uneori in combinatie cu culorile encaustice(culori obtinute prin amestecul pigmentului cu ceara). Culorile pe baza de ulei au aparut in nordul Europei in Evul Mijlociu (Theophilus mentioneaza mediul de ulei in sec. 12) si a fost principalul mediu de pictura incepand cu  secolul 15 in pictura olandeza timpurie. Italia, Grecia si Rusia erau cele mai mari centre de pictura ce foloseau culorile tempera. In jurul anului 1500, culorile pe baza de ulei au inlocuit tempera in Italia. Tempera a continuat si continua sa fie folosita in Grecia si Rusia. In secolele IX si XX au mai fost cateva perioade de revitalizare a tehnicilor de pictura in tempera in special in randul “Pre-Raphael-istilor”, a “Social Realistilor” si a altor pictori din acea perioada

Culorile tempera au un timp de uscare foarte scurt. Tehnicile de pictura in tempera pot fi mai precise atunci cand sunt folosite alaturi de tehnicile de pictura traditionale ce necesita aplicarea culorii prin hasurare incrucisata. Culorile care sunt aplicate in straturi dau un aspect de pastel atunci cand nu sunt vernisate si devin mai puternice dupa vernisare.
Tempera se aplica de regula in straturi subtiri, semiopace sau chiar transparente. Dupa uscare ele au un aspect fin satinat. Datorita faptului ca aceste culori nu se aplica in straturi consistente asa cum se intampla in cazul culorilor de ulei, picturile in tempera rareori au o paleta coloristica puternica asa cum se intampla in cazul culorilor pe baza de ulei. Un avantaj al culorilor tempera fata de culorile de ulei este acela ca acestea nu sufera modificari in timp, pe cand culorile de ulei se inchid la culoare, se ingalbenesc si devin transparente cu trecerea timpului.
Adevaratele culori tempera sunt permanente, avand exemple in acest sens ce dateaza din primele secolele Dupa Hristos cum ar fi Severan Tondo si cateva potrete ale mumiei Fayum.

Prepararea culorilor tempera

Amestecarea pigmentului cu galbenusul de ou

Puneti putin pigmet pe o paleta, farfurie sau bol.
Adaugati un volum aproximativ egal de mediu de galbenus de ou si amestecati asigurandu-va ca nu s-au format aglomerari de pigment(gogoloase). Anumiti pigmenti necesita putin mai mult mediu de galbenus, altii mai putin.

Adaugati apa distilata (de regula mai putin de o lingurita pentru un galbenus). Prin repetate incercari veti reusi sa gasiti dozajul de apa pentru fiecare culoare.

De obicei se foloseste doar continutul galbenusului. Albusul si membrana galbenusului sunt eliminate. Dupa ce ati izolat galbenusul de albus. Uscati membrana galbenusului rotindu-l peste un servetel, apucati galbenusul usor de membrana si tineti-l deasupra unui recipient. Intepati membrana cu un scobitor (de ex) si scurgeti continutul acestuia in recipient.

Daca culoarea contine prea mult galbenus, aceasta va aparea “grasa” si densa. Prea multa apa face culoarea sa fie prea fluida. De aceea este nevoie sa modificati fin cantitatile de apa si galbenus pentru a obtine o consistenta a culorii ideala. In timp ce tempera se usuca, artistul va adauga apa pentru a mentine consistenta culorii si a preveni intarirea galbenusului in contact cu aerul.

Alte retete de preparare a culorilor tempera folosesc albusul oului sau chiar tot oul pentru a obtine diferite efecte. De altfel se mai pot adauga si alti aditivi cum ar fi uleiul sau ceara pentru a modifica proprietatile mediului de ou.  Adaugarea uleiului intr-o proportie nu mai mare de 1:1 in medul de ou va produce un mediu de pictura solubil in apa cu proprietatile culorilor de ulei, insa culoarea rezultata nu se va putea aplica in straturi groase.

Multi pigmenti folositi de pictori medievali, cum ar fi Vermilion (obtinut din cinabru, un minereu de mercur), sunt foarte toxici. Majoritatea artistilor moderni folosesc pigmentii sintetici care sunt mai putin toxici si au proprietati ale culorii similare pigmentilor traditionali. Chiar si asa, multi(sau majoritatea) pigmentilor moderni sunt inca periculosi. Evitati sa inhalati praful acestora si pastratii umezi.

Sursa: www.wikipedia.org